Ionuţ Rada a cunoscut două dintre cele mai fascinante poveşti din fotbalul românesc, Universitatea Craiova şi Rapidul. A fost protagonist în sfertul de finală nebun din Europa League, disputat între giuleşteni şi rivalii de la Steaua. A trăit şi seara victoriei fabuloase a lui CFR Cluj pe Old Trafford şi, imediat, dezamăgirea ratării calificării în primăvara europeană. A jucat la Dubai, dar şi în Germania, la Karlshurer. La 32 de ani, Rada priveşte cu optimism înainte. Stoperul e integralist în Liga 1 şi simte că mai are câţiva ani buni de jucat fotbal în cariera sa. Într-un interviu pentru stiridesport.ro, Ionuţ a evocat momentele importante din cariera sa de la exigenţele tatălui său şi debutul la Craiova sub comanda lui Balaci, la transferurile la Rapid şi la Steaua şi, mai nou, dorinţa de a se stabili la Cluj.
- Ionuţ, ai reuşit o performanţă remarcabilă în tur. La 32 de ani, ai bifat toate minutele din acest sezon. E cel mai bun moment al carierei tale?
- Statistic, da, probabil că da. A fost o serie bună de meciuri neîntrerupte, într-adevăr, au fost şi rezultate bune. Poate că la Rapid a mai fost o perioadă asemănătoare, când am jucat de când intrasem în echipă, multe meciuri, în campionat, Cupă şi Cupa UEFA. Cred că da, aceasta ar fi următoarea perioadă, după Rapid, când am jucat legat atâtea meciuri. Mă bucur, sunt sănătos, mă simt foarte bine şi cred că pot să joc mai mulţi ani de acum încolo.
- Nu e straniu că traversezi o formă excelentă la o vârstă înaintată pentru un sportiv?
- La noi în ţară e normal să pară straniu. S-a pus mereu accent pe vârsta jucătorului, pentru că cluburile de fotbal trăiesc din vânzarea fotbaliştilor, însă fiecare jucător are viaţa lui sportivă, viaţa lui extrasportivă. Astfel, sunt jucători care, la 32 de ani, pot juca la fel ca unii de 20 de ani, şi invers. Ar trebui să judecăm după prestaţiile de pe teren şi nu după nişte date din buletin. În momentul în care nu voi mai putea face faţă voi fi primul care se va da la o parte. Deocamdată, atât la antrenamente, cât şi la testele fizice, obţin printre cele mai bune rezultate şi asta contează cel mai mult.
Întâlnirea care i-a marcat cariera
- Miriuţă spunea că te respectă foarte mult pentru că, citez, te antrenezi ca un nebun. E o anumită conduită pe care ţi-ai impus-o?
- N-a fost tot timpul aşa. Nu mă antrenam de când joc fotbal la fel. Am avut un moment în care...după Steaua. Şi înainte făceam, dar nu atât de intens şi de profesionist. Am ajuns în Dubai. Acolo l-am avut coleg de cameră pe Carlos Tenorio (n.r. 35 de ani, joacă în Bolivia, foto), jucător de naţionala Ecuadorului. Acolo fiind nivelul destul de slab, amândoi făceam un antrenament separat de restul echipei. Campionatul fiind mai modest, trebuia să-şi ţii nivelul de pregătire foarte sus. M-a impresionat acest om, vorbeam des cu el, un tip incredibil, profesionist până la Dumnezeu. Împreună făceam antrenamente, separat.
De pe la 28 de ani am început să înţeleg unele lucruri, practic să-i urmez sfatul. Îmi spunea: <<vrei să joci mult timp de acum încolo, la un nivel înalt? Atunci trebuie să te pregăteşti foarte bine. Nu pentru că ai o vârstă sau ca să te vadă cineva, da, ăsta merită să joace. Pur şi simplu o faci pentru tine, pentru că vrei să te simţi bine în timpul unui meci, pentru că vrei să te simţi bine în timpul unui antrenament>>. Poate că, dacă îmi deschidea cineva ochii mai devreme, aş fi conştientizat mai repede. Mă bucur că l-am întâlnit pe acest om, am rămas prieteni şi mai discutăm din când în când. Era un jucător de o forţă incredibilă, foarte puternic. Dar felul în care se pregătea şi concepţia lui despre fotbal, despre viaţa sportivă şi despre ceea ce înseamnă să-ţi respecţi meseria, erau cu adevărat impresionante. Am înţeles şi eu, până la urmă, că asta e meseria mea, trebuie să am grijă de ea şi de felul în care mă pregătesc.
- E o diferenţă mare între Ionuţ Rada, la 19-20 de ani, şi ceea ce ai devenit acum?
- Când eşti tânăr eşti mai impulsiv, foarte puţin responsabil. Pur şi simplu faci ceea ce ai de făcut şi apoi te gândeşti la cu totul alte lucruri. Acum, analizezi, te gândeşti, oare ce o fi, cum o fi mai bine, încerci să-ţi pregăteşti dinainte terenul. Am rămas cu aceeaşi determinare şi dorinţă de afirmare, de muncă, de rezultate, însă, normal, am acumulat o experienţă şi sunt mult mai echilibrat.
- A contat şi experienta din Germnaia?
- Da, foarte mult, deşi am stat doar un retur de campionat la Karlsruher. Am învăţat foarte multe lucruri. Uite, un exemplu. E greu pentru un jucător să înţeleagă, să accepte faptul că nu joacă. Mi s-a întâmplat şi mie, e un loc comun în cariera oricărui fotbalist. Cel mai greu moment pentru un jucător e atunci când nu joacă şi atunci când e accidentat. Acolo am văzut reacţia unor jucători care aveau ani buni jucaţi în Germania, în prima ligă sau în a doua. Când li se spunea că nu fac parte din lot sau din primul unsprezece înţelegeau şi a doua zi la antrenamente dădeau totul. Reacţie de profesionişti, respectul pe care îl aveau faţă de antrenor, incredibil. Şi în sens invers, antrenorii îşi respectau jucătorii, prin modul lor de a pregăti meciul, fiecare antrenament. Nimeni nu comenta. De asta sunt la nivelul la care au ajuns. Acolo, două ore şi jumătate cât stai la antrenament, de când intri pe poarta stadionului şi până ieşi, totul este concentrat în jurul ideii de maximă seriozitate.
- Spunem mereu că avem super-talente în România, dar ajungem să pierdem la scoruri grele la categoriile de vârstă care se apropie de momentul promovării la seniori...
- Totul pleacă de la şcolile de fotbal, de la educaţia pe care o primesc în aceşti ani de juniorat. Sunt mulţi copii care au mult talent, sunt valoroşi, însă, în intervalul 14-18 ani se pierd. Mentalitatea lor este că se cred deja jucători de fotbal, fotbalişti, şi ajung s-o ia pe alte drumuri. Sunt foarte mulţi care urcă fulminant pe treapta lor de valoare dar se opresc la 18 ani şi nu mai aude nimeni de ei. E vorba de mentalitate, de educaţie, şi de părinţi şi oamenii care au grijă de aceşti copii, de a-i ţine cu picioarele pe pământ. Asta o ştiu şi din experienţa mea, pentru că şi la loturile de juniori sau de tineret, în perioada mea, au fost foarte mulţi tineri despre care credeam că o să ajungă jucători exponenţiali în Liga 1.
Au apucat să debuteze, au făcut 4-5 meciuri după care n-am mai auzit deloc de ei. Asta pentru că n-au avut oameni în anturaj care să-i protejeze de lumea de afară, de presă. Presa scrie despre un jucător care a dat 4-5 goluri că e senzaţional. În acel moment, cineva trebuie să-i spună acelui puşti că n-a realizat nimic în fotbal şi nu să-i cânte în strună. Să-l avertizeze că succesul nu vine dintr-odată şi rămâne pentru totdeauna, fără transpiraţie fără sacrificii. Cel care nu înţelege acest lucru, va rămâne cu acel articol de presă, înrămat pe perete, şi îşi va pierde locul în favoarea unuia care, deşi nu atât de talentat, a înţeles că trebuie să muncească mai mult.
- Poţi să-mi dai un exemplu de jucători care s-au irosit, din generaţia ta?
- N-aş vrea să dau nume, pentru că nu mi se pare normal. Dar ţin minte că erau jucători, atât la Dinamo, cât şi la Steaua, la loturile de juniori, pe care-i priveam cu admiraţie. Îmi doream să fiu în locul lor, eu eram încă la Şcoala Gică Popescu, ei se pregăteau cu prima echipă a lui Dinamo sau a Stelei, chiar debutaseră, ceea ce mi se părea incredibil. Însă, ulterior n-am mai auzit de ei.
- Îţi mai aduci aminte de debutul tău la Craiova sub comanda lui Balaci?
- Cum aş putea uita? Cu domnul Balaci, da, şi acum ţinem legătura. Chiar şi acum îl sun şi îi mulţumesc că mi-a dat ocazia şi m-a aruncat în luptă atunci. E un om deosebit, cine-l cunoaşte îndeaproape ştie ce să zic. Vorbim despre orice, e ca şi cum ar face parte din familia mea. A fost un debut frumos pentru mine, deşi am pierdut acasă cu Bistriţa. Mă bucur însă că un om ca el, un nume important din fotbalul românesc, mi-a făcut debutul.
Rada, alături de Luţu sau Sava (arhiva personală)
40.000 de oameni pe Oblemenco la un Craiova - Steaua în 2002!
- E una dintre persoanele care te-au inspirat de-a lungul carierei?
- E antrenorul care mi-a făcut debutul, un om special pentru mine. Din păcate, n-am apucat să lucrăm pentru prea mult timp, au urmat nişte probleme la Universitatea. Este unul dintre antrenorii pe care îi respect foarte mult, aşa cum am tot respectul pentru Sorin Cârţu, Emil Săndoi, Jean Georgescu, de la juniori, care şi-a pus mult amprenta asupra mea. Sunt tehnicieni de la care am învăţat ABC-ul fotbalului, sunt fericit că am trecut prin mâna lor şi că am încercat să nu-i dezamăgesc.
- Ai evoluat pentru câţiva ani şi la şcoala lui Gică Popescu. Ai rămas legat de acest om şi la transferurile importante din cariera ta...Cum a fost relaţia dintre voi?
- Am avut mereu o relaţie bună. Am crescut la şcoala lui de fotbal. Aveam discuţii des, pentru că ţinea să se întâlnească cu jucătorii exponenţiali de la academia lui. Primeam echipamente, mergeam la Bucureşti când se putea să ne vedem cu Gică. Ne mai povestea din experienţele lui la cluburi mari din Europa, iar pentru noi era fabulos să putem sta în compania lui. Îmi pare rău pentru situaţia lui de acum, dar cred că va trece peste asta. Gică Popescu este un bărbat puternic, un om care a demonstrat atâtea lucruri bune în cariera lui.
- Cum ai ajuns la Universitatea Craiova?
- Eu am început la Clubul Sportiv Şcolar, meciuri de juniori, la sală, până pe la 13-14 ani când am picat la o selecţie şi n-am reuşit să rămân în echipă. La acea selecţie fusese şi Ţâcă Zamfir, cel care îl descoperise şi pe Gică Popescu. Eram atât de supărat, stăteam şi plângeam acasă cu tata. Apoi am primit un telefon de la domnul Zamfir care m-a chemat la şcoala Gică Popescu. Auzind asta, cei de la CSS au început să aibă pretenţii, să ridice preţul. Nu mai ştiu cum am ajuns la Gică, cum se făcea atunci, un rând de echipamente, nişte mingi...Cert e că de la 14 la 17 ani am stat la şcoala lui Gică, iar apoi, în ultimul an de juniori, am plecat la tineretul Universităţii Craiova. Iar Gică Popescu a păstrat 50 la sută dintr-un eventual transfer, care s-a activat apoi, după mutările la Rapid şi Steaua. Din păcate, am citit că Şcoala a intrat în faliment şi îmi pare rău pentru Craiova, pentru mulţi copii care ar fi ieşit din acea academie.
- Rămâne Oltenia o zonă privilegiată în privinţa talentelor din fotbal?
- Da, sigur aşa e! E vorba de ambiţia, de răutatea aia pozitivă, de a nu te lăsa şi a-ţi dori să câştigi mereu. S-a spus tot timpul că n-a existat o echipă mare în România fără să aibă în componenţă 2-3 olteni, asta dădea tonul la răutate, la ambiţie. E o chestie specifică sudului României şi Olteniei, ambiţia de a nu lăsa pe nimeni în faţa ta.
- Care e meciul care îţi vine prima oară în minte când e să te gândeşti la stadionul Ion Oblemenco?
- A rămas acel meci cu Steaua, a fost ceva incredibil. 3-1 acasă, a treia sau a patra etapă de campionat. Partida era de la ora 17:00, nocturna nu se inaugurase încă. Am plecat la plimbare la ora 10:00, în parcul Romanescu, iar lumea venea deja, puhoi, puhoi. La ora 12:00, când ne-am întors, stadionul era plin. La ora 15:00, când am venit spre stadion, am stat o jumătate de oră să reuşim să intrăm în curtea arenei. N-am văzut niciodată o asemenea atmosferă în jurul unui meci. 20.000 de oameni rămaşi afară, fani urcaţi pe nocturnă, pe sală, peste tot, 40.000 de suflete în stadion. Incredibil! Şi acum mi se zbârleşte părul pe mine. De acest meci o să-mi aduc aminte tot timpul cu plăcere.
- Există şi meciuri de referinţă din copilăria ta?
- Da! Tatăl meu mă ducea tot timpul la meciuri. El a avut o contribuţie uriaşă la formarea mea. Uite, că tot discutam despre protecţia asta, de a ţine un copil tot timpul cu picioarele pe pâmânt, de a-i spune să aibă grijă, să fie atent şi la anturaj şi la lucrurile care îi pot distrage atenţia de la priorităţile sale. Tatăl meu a ştiut tot timpul să mă facă atent la lucrurile astea, să aibă grijă de mine. Îl însoţeam pe Oblemenco. Am fost şi la acel Craiova - Rapid 2-2, în care giuleştenii au pierdut campionatul. Am amintiri legate şi de echipa din 1991, care a câştigat ultimul titlu. Aveam 9 ani şi începeam să realizez ce reprezintă Universitatea Craiova. Nu mă gândeam atunci că o să am şansa să joc vreodată pentru Ştiinţa, darămite să visez la Champions League. Acuma, că am făcut o incursiune în cariera mea, chiar mă simt împlinit pentru unele din realizările mele. Indiferent unde voi juca pe viitor, îmi voi dori să fac acelaşi lucru, performanţă.
Fanii lui Rapid i-au vandalizat maşina
- Există un moment controversat în cariera ta, transferul de la Craiova la Rapid, la începutul lui 2004...Poţi să detaliezi?
- Eu începusem să joc cam meci de meci la Craiova. A fost momentul acela în care vreo 17 jucători au plecat la Dinamo în vara lui 2002 şi am rămas câţiva care pur şi simplu nu am fost de acord. Ţin minte şi acum momentul când, la o şedinţă în vestiar, a venit Neţoiu şi a zis: "Hai, cine vine cu mine?". Şi au ridicat mai mulţi mâna. Se ştia că Neţoiu pleacă şi poate lua jucătorii. Eu n-am ridicat mâna. S-a uitat la mine şi a zis: "Păi, bă, Ionuţ, cum? Eu te-am adus aici". Bine, impropriu spus, el devenise patron când eu am fost promovat de la tineret. I-am spus că nu pot merge la Dinamo pentru că încă eram la început. N-avea rost să merg acolo, să mă împrumute pe la nu ştiu ce echipă. "Rămân aici şi joc la Universitatea Craiova", i-am spus. Bine, s-a supărat, asta a fost atunci. Apoi am început să joc constant pentru Craiova. Aveam un salariu de 800 de dolari şi încercam să-mi negociez contractul, să mi-l mărească şi mie. Ei au tot refuzat, au tot refuzat, mă tot amânau ba pentru vară, ba pentru iarnă. Vorbeam cu Gică Popescu, deja debutasem şi la Naţională, atunci cu Ucraina (20 august 2003). Vreţi să mă ţineţi sau nu, le-am tot spus. Până la urmă, am plecat cu echipa naţională în cantonament în Cipru, şi m-a sunat Mircea Rednic să-mi propună să merg la Rapid. Salariul era bun, Rapidul aproape campioană...Am răspuns afirmativ.
- Suporterii vă aşteptau la aeroport, pe tine şi pe Ionuţ Stancu, când au apărut zvonurile că plecaţi la Rapid...
- Mititelu era atunci preşedinte sau ceva în cadrul clubului: <<Ionuţ, nu pleca, nu semna, acum sunt actele pregătite, negociem, facem...>>. Nu mai depindea de mine, i-am spus, Dinel Staicu semnase deja actele de vânzare între cluburi. Nu mai aveam ce face dacă el îşi luase deja banii...Şi s-a întâmplat...Eram în avion chiar cu Rapid, zvonurile în ţară apăruseră deja. Toată lumea era îngrămădită la aeroport, veniseră şi suporteri acolo. Ştiu că ne-a scos Giovanni pe la protocol pe acolo şi am plecat. Nu mai depindea de noi, ei deja ne vânduseră şi pe mine şi Ionuţ Stancu. Când am plecat echipa era bine, pe locul 4-5, în iarna aia. A fost un pas important pentru mine. Mi s-a oferit şansa de a juca la un nivel superior. Craiova de mulţi ani tot încerca să-şi găsească locul, dar nu putea. Mai mult de locurile 5-6 n-a terminat niciodată, deci era greu, dacă rămâneam acolo, să cresc ca şi jucător.
- În Giuleşti ai fost titular în dubla celebră dintre Rapid şi Steaua, din sferturile de finală ale Europa League. Ce v-a lipsit ca să mergeţi voi mai departe?
- Un meci de pus în ramă. Toată săptămâna am fost urmăriţi peste tot. Camere peste camere, şi în oraş, şi la antrenamente. Toată lumea era cu ochii pe noi. Culmea, noi în campania aceea de UEFA (2005-2006) nu primiserăm nici un gol pe teren propriu. Acela a fost primul gol pe care l-am primit, 1-1, s-a terminat totul, pentru că apoi am făcut 0-0 la ei. Avusesem o serie incredibilă, cu victorii pe teren propriu fără gol primit. Chiar spuneam cu regret că noi n-am fi pierdut niciodată acea semifinală cu Boro. Bine, nu se ştie, aşa a fost să fie. Oricum, a fost frumos pentru România şi de acolo fotbalul românesc s-a ridicat, în urma punctelor pe care Rapid şi Steaua le-au adunat în acea campanie. Aşa, CFR a ajuns să se califice direct în grupele Champions League după ce a câştigat primul campionat, iar următorii ani au fost influenţaţi de acea performanţă.
- A urmat transferul la Steaua şi o reacţie dură a fanilor din Giuleşti. Spuneai că te-ai trezit într-o dimineaţă cu maşina vopsită din albastru în roşu aprins...
- La Rapid a fost o perioadă foarte frumoasă, pentru că am avut şansa să fac parte dintr-o echipă care a făcut istorie pentru acest club şi pentru suporteri. Când ţi se ivesc oportunităţi, atât în viaţă cât şi în sport, trebuie să profiţi de ele. Nu ştiu nici acum cine a vandalizat maşina, însă a fost imediat după transferul la Steaua. Mai mult, jucam în acea săptămână chiar cu Rapid. Ştiu că am evitat să iau contact cu maşina, în acea dimineaţă, când am văzut ce s-a întâmplat. M-am comportat pur şi simplu ca şi cum n-ar fi fost a mea. Am sunat un prieten şi l-am rugat să vină să o ducă la un service. Era vară şi proaspăt vopsită, ăsta a fost norocul meu. S-a curăţat repede, dar vreo două luni a mirosit cam greu în maşină. Lucrurile s-au oprit acolo şi n-am raportat incidentul la Poliţie.
Rada, la Rapid, alături de Săpunaru şi Emil Dică Foto: arhiva personală
- Cum ai descrie perioada Steaua, un club greu, cu o supraexpunere mediatică?
- A fost un pas important în cariera mea, am simţit imediat această supraexpunere mediatică de care vorbeşti şi, în acelaşi timp, presiune. Eu n-am avut nici o problemă la Steaua. Până la urmă te expui cât vrei tu, ai mereu control, poţi spune stop, până aici, sigur, dacă şi vrei...Lumea e dornică să ştie ce se petrece la o echipă. Era o perioadă frumoasă, cu multe rezultate pozitive în Europa şi în campionat. Plus că atunci revenise şi Hagi ca antrenor. În general trebuie să ai grijă, eşti o persoană publică, eşti imaginea unui club sau model pentru copiii care visează să ajungă şi ei într-o zi să joace pentru Steaua sau Rapid.
"CFR, cel mai profesionist club din România!"
- Ce ai găsit special la CFR Cluj? Spuneai, recent, că doreşti să te retragi de la clubul din Gruia?
- Îmi doresc să mă retrag de aici. Mă raportez la fel la CFR Cluj, ca în momentul în care am semnat cu această echipă. CFR e un club profesionist, un club care, chiar dacă are problemele din prezent, arată faţă de restul echipelor pe la care am trecut că vrea să fie la un alt nivel faţă de cel cu care suntem obişnuiţi în România. Asta m-a făcut să vin aici, asta m-a făcut să semnez prelungirea în vara lui 2014. Îmi doresc să pot rămâne în continuare aici şi să mi se dea şansa să demonstrez că mai am multe de arătat la această echipă. Atât timp cât te simţi bine şi eşti deja la un club mare din România, nu văd nici un motiv pentru care să te gândeşti la plecare. Pentru mine e o onoare şi o mândrie să fac parte din acest proiect. Cred că, în aceşti ani, mi-am făcut datoria, dar întotdeauna e loc de mai bine.
- Te-ai gândit să te stabileşti la Cluj?
- Suntem deja stabiliţi aici, cu tot cu căţel şi purcel. Ne place oraşul, ne plac oamenii de aici, copiii se simt foarte bine. Trebuie să ne gândim şi la ce se va întâmpla în caz că lucrurile nu se rezolvă la club. Va trebui să plec din nou, pentru că nu vreau să spun stop încă, simt că mai pot juca.
- Dacă ai avea ocazia ai retrage declaraţia de după meciul din Cupă, cu Mioveni, când ai spus, împotriva evidenţelor, că mingea n-a ieşit în aut?
- Hahahaha...Da, toată lumea a reţinut acea declaraţie şi mi s-a reproşat că eu nu sunt aşa, că n-am obişnuit oamenii cu astfel de atitudini. Şi acum spun că, la momentul de după meci, imediat, la interviuri, impresia mea era că mingea nu ieşise afară. Am avut impresia că fundaşul de la Mioveni a dat pur şi simplu lung de linie şi mingea a stat în teren. După ce toată lumea mi-a sărit în cap, am zis să văd şi eu despre ce e vorba. Am revăzut meciul, într-adevăr, mingea ieşise în aut. A urmat apoi ce a urmat...Dacă aş susţine şi în interviul acesta că mingea n-a ieşit atunci mi s-ar putea imputa nişte lucruri. Dincolo de asta, pretenţia de a cere rejucarea meciului mi se pare aberantă. Mingea a ieşit în aut, s-a jucat, am văzut decizia arbitrilor...
- Totuşi, nu era normal să-i lăsaţi să joace acea minge?
- Cei de la CCA spun că adversarii nu trebuie să aştepte ca mingea să se scurgă până unde vor ei, ca să mai tragă de timp. Trebuie să joace mingea, pentru că mingea le-a fost returnată. Dacă ei s-au oprit asta nu e problema noastră. Să nu vorbim de felul în care au strâns copiii din jurul terenului, felul în care mingile de rezervă dispăreau. Le strigau copiilor de mingi să întârzie jocul. Asta nu se numeşte lipsă de fair-play? I-au arătat lui Tade tabela la 3-0. Ei caută tot felul de pretexte să se rejoace. Nu mi se pare normal, nu că ne-ar fi frică, jucăm la orice oră, dar nu mi se pare normal pentru competiţie, pentru noi, pentru ei. Suntem jucători de fotbal şi trebuie să respectăm rezultatul de pe teren. Au apărut tot felul de articole că şi ei au făcut acelaşi lucru, la Timişoara, în campionat, în acelaşi minut şi s-au scris doar două rânduri. N-au de ce să comenteze cei de la Mioveni.
- Cei de la U Cluj îşi doresc să joace împotriva voastră în semifinale...
- Dacă sorţii ne aduc împreună vom juca. E un derby al oraşului, sunt multe ambiţii. Am văzut că ei îşi doresc revanşa pentru înfrângerea din campionat. Fiecare îşi doreşte să câştige, dar mă bucur că rămâne doar la nivel de fotbal, pe gazon. Şi prin oraş m-am văzut cu mulţi uişti şi n-am avut niciun fel de problemă. Îi salut, mă salută...Ce e în teren e în teren, ce e în afara stadionului e în afara stadionului. Sper să fie o semifinală frumoasă cu oricine vom juca.
- Deseori ţi-ai surprins adversarii cu execuţiile din lovituri libere. Ţi-ai cultivat de-a lungul timpului această abilitate?
- Asta tot făceam de la juniori, n-am avut loc pentru că de obicei sunt mijlocaşi. Când s-a ivit ocazia am profitat de această şansă. Mă bucur de fiecare dată când marchez. Nu e treaba unui fundaş, dar e un bonus. Mai stai după antrenamente, execuţi, faci multe repetări, până te obişnuieşti cu mişcarea, cu poziţia. Am marcat şi în Champions League, cu Basel, şi în Germania am punctat aşa. Sunt fericit când îmi iese o asemenea execuţie. Ştiu cât muncesc şi trebuie să te bucuri de astfel de momente.
Amintiri cu Van Persie şi Dănciulescu
- Care a fost cel mai tare adversar pe care a trebuit să-l marchezi?
- Nu mi-a fost teamă de nimeni, indiferent de adversarii pe care i-am întâlnit. Au fost atacanţi foarte, foarte buni, dar nu m-am simţit niciodată depăşit total, la toate capitolele. Van Persie, Adebayor, Kuyt, nume mari. Pe teren nu m-am simţit victimă sigură. Au calităţi, sunt foarte buni, ştiu să-şi creeze acele avantaje pe teren, dar nu ceva extraordinar, să nu le pot face faţă. Niciodată nu m-am lăsat bătut, m-am ţinut de fiecare adversar cât am putut de bine.
- Dar din campionatul intern...
- Mereu am spus despre Dănciulescu că a fost un atacant incredibil. Nu atât spectaculos, cât oportunist. Pur şi simplu nu îl simţeai pe teren, nu-l vedeai. Dar la o centrare, la un şut, era acolo. Am jucat împotriva lui şi pe când evoluam la Craiova, şi în tricoul Rapidului...Nu-l simţeai nici la contact fizic, nici la dribling. Dar apărea incredibil între jucători, se poziţiona excelent, urmărea faza şi apoi îi vedeai numele pe lista marcatorilor. Mi-a plăcut şi felul lui de a fi. Deşi acum a dat o declaraţie care nu era normală. Fiecare trebuie să vorbească despre clubul său, nu despre jocurile CFR-ului din Cupa României. Nu cred că ar fi normal să vorbesc eu despre Dinamo.
- Există un entuziasm general în jurul evoluţiilor lui Sânmărtean. Au dispărut mingicarii din fotbalul românesc?
- Din păcate da, în ultimii ani a fost o infuzie de mulţi jucători străini care au venit în campionatul nostru. Astfel, mulţi jucători talentaţi din România nu au mai reuşit să facă pasul în prima ligă. E greu, atâta timp cât joci cu foarte mulţi străini în primul 11, pe bancă iarăşi mulţi. Majoritatea echipelor din România a preluat reţeta asta şi pregătesc un lot de campionat cu mulţi stranieri.
E greu pentru copii sau jucătorii români să se lanseze în campionat. Ţin minte că, pe vremea mea, Doamne, cum vorbesc, pe vremea mea, auzi! Reformulez! Când eram mai tânăr, la fiecare echipă din Liga 1 erau 3-4 jucători exponenţiali, dar nu buni, ci foarte buni. Luai fiecare echipă în parte şi ştiai, ăla e mingicar, ăla e şuteur...Vorbesc despre jucători români. De asta avem probleme şi la juniori, şi la tineret, chiar şi la echipa mare...E inevitabil atât timp cât nu-ţi vine nimic din urmă. Dacă nu-i promovezi e foarte greu să-ţi crească şi astfel se pierd. Văd că n-au nici o şansă să joace în Liga 1, apoi sunt împrumutaţi pe la ligi inferioare unde, dacă Doamne fereşte se întâmplă o accidentare sau sunt îngroziţi de condiţiile de acolo, tinerii încep să se gândească serios să se apuce de altceva.
Pe Sânmărtean îl ştiu de foarte mult timp, am fost colegi la lotul de tineret. Ştiam de atunci de ce e capabil. Mi-aş fi dorit pentru el să joace la un nivel mult mai mare. Şi el a trecut prin accidentări, a avut momente de cumpănă în carieră. Chiar şi la această vârstă e incredibil ce reuşeşte pe teren. E o plăcere să-l vezi jucând, parcă totul vine natural şi nu depune nici un efort...
Rada, la o acţiune cu juniorii lui CFR Cluj Foto: arhivă personală
- Poate că şi selecţia se face pe alte criterii, înălţime, forţă...
- Nu cred că e vorba de asta. La copii şi juniori sunt academii şi şcoli sportive sau particulare...Până la 14, 15, 16 ani sunt jucători foarte buni. Îi vedem şi noi când mergem la CFR la meciurile de copii şi juniori. Vă spun cu mâna pe inimă că sunt foarte talentaţi. După aceea se lovesc de zidul ăsta, nu mai au unde să se ducă. Suntem în România, toată lumea îşi doreşte imediat rezultate, mâine dacă se poate. Nu există răbdare, cei care bagă bani vor să-şi recupereze investiţia cât mai repede. Să faci ceea ce face Gică Hagi în acest moment. Trebuie să ai răbdare. Şi el întâmpină greutăţi. Cred că o să reuşeaşcă până la urmă. E un exemplu de urmat în România. Vor mai fi rezultate în fotbalul românesc dacă fiecare va miza pe propria pepinieră.
"Am fost tipul muncitor care a încercat mereu să se autodepăşeaşcă. De asta am şi muncit în plus, pentru că am fost conştient că trebuie să muncesc mai mult decât ceilalţi"
"Mi-aş dori să rămân în fotbal. Nu antrenor, e clar că meseria asta nu e pentru mine. Mi-aş dori să rămân în cadrul unui club. Putem schimba în mai bine totul, cu paşi mici, putem fructifica experienţa adunată în toţi anii ăştia"
"Multă lume, când se uită în CV spune ah, ai mers la Steaua, n-ai jucat, ai plecat împrumut la Otopeni, ai mers la Rapid, n-ai jucat, te-ai dus la Naţional, ai venit la CFR. n-ai jucat, ai plecat în Germania. Eu am preferat mereu să merg să joc, chiar renunţând la bani. Nu eram fericit atâta timp cât stăteam pe margine şi doar mă antrenam cu prima echipă"
CV IONUŢ RADA
Data naşterii: 6 iulie 1982, Craiova
Bornele din cariera stoperului
2000-2004 Universitatea Craiova (un sezon a fost împrumutat la Rocar)
2004-2007 Rapid Bucureşti (un sezon a fost împrumutat la Naţional)
2007-2009 Steaua Bucureşti (împrumutat o jumătate de sezon la Otopeni)
2009-2010 Al Nasr
2010- CFR Cluj (împrumutat pentru 6 luni la Karlsruher)
Interviu realizat de Valentin Şchiopu şi Cosmin Lucaci
Trebuie sa fii logat pentru a comenta
